Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘recenzie’

Marile bătălii din istoria lumii

Autori: Giorgio Bergamino, Gianni Palitta

Traducător: Simina Lazăr

Lectură de specialitate: Lia Decei

Ilustraţii: Stefano Scagni

Editura: Corint Junior, Bucureşti, 2009

60 pagini

Marile-batalii-din-istoria-lumii Coperta

Cele mai importante bătălii din istoria omenirii sunt adunate în această carte, însoţite de ilustraţii detaliate şi una sau mai multe casete cu informaţii suplimentare despre conducătorii de oşti; fiecărei bătălii îi sunt dedicate două pagini. Accentul se pune pe prezentarea armelor şi tehnicilor de luptă, precum şi pe evoluţia acestora de-a lungul istoriei.

Bătălia de la Magnesia (190 î.e.n.), dintre romani şi seleucizi

Bătălia de la Magnesia (190 î.e.n.), dintre romani şi seleucizi

Îmi place că introducerea este adaptată pentru România, astfel că ilustraţia este o reproducere a celebrului tablou al lui Nicolae Grigorescu, „Atacul de la Smârdan”, iar versurile de la început sunt din „Scrisoarea III” a lui Mihai Eminescu.

Volumul începe cu bătălia de la Kadesh , în 1285 î.e.n. dintre egipteni şi hitiţi, şi se încheie cu cea de la Sarajevo, din perioada 1992 – 1996, între sârbi şi bosniaci. Apoi urmează pagini dedicate armelor, respectiv comandanţilor, o listă cronologică a bătăliilor şi un indice de nume.

Cartea poate fi cumpărată de pe Okian.

Marile batalii 1

Advertisements

Read Full Post »

Year of Wonders

A Novel of the Plague

Autor: Geraldine Brooks

Editură: Penguin Books, ediţie internaţională, 2002

308 pagini

Year of Wonders coperta

“Year of Wonders” are la bază fapte reale, petrecute în Eyam, Derbyshire, în 1665 – 1666, când localitatea a fost lovită de ciumă. Atunci, locuitorii au ales să se izoleze şi să întrerupă orice contact cu satele învecinate pentru ca boala să nu se răspândească, deşi asta însemna ca mulţi dintre ei să moară (două treimi dintre locuitori au murit într-un an). Autoarea Geraldine Brooks încearcă în această ficţiune istorică să îşi imagineze cum a putut preotul (tânăr, nou-venit şi de altă confesiune decât cea a majorităţii, deci fără prea multă autoritate, cel puţin teoretic) să îi convingă pe săteni să accepte o astfel de decizie.

Cartea este cu atât mai interesantă cu cât nu există relatări despre cum era viaţa în acel sat, în acele vremuri, pentru că cei mai mulţi săteni nu ştiau să scrie, iar un astfel de gol nu poate fi umplut decât prin intermediul ficţiunii. Brooks s-a folosit de puţinele date istorice, precum testamente şi predici din secolul al XVII-lea şi cele câteva scrisori ale preotului, dar şi de multitudinea de anecdote scrise cu aproximativ un veac după evenimente.

Astfel, autentice sunt numele unora dintre săteni (de exemplu, George Viccars, prima victimă), precum şi descrierea modului în care erau pedepsiţi hoţii în satele miniere, iar inspirate din anecdote sunt povestea croitorului şi a bucăţii de pânză din Londra, unde ciuma făcea ravagii deja; conform legendei, astfel a ajuns boala în Eyam. De asemenea, preotul Michael Mompellion se numea în realitate William Mompesson, iar soţia lui era Catherine (Elinor în carte) şi au avut doi copii (niciunul în roman).

Year of Wonders harta

Povestea este spusă din perspectiva Annei Frith, o foarte tânără văduvă care lucrează ca menajeră în casa preotului. Deşi autoarea porneşte de la o scrisoare adevărată a acestuia în care o menţionează pe menajera lui, al cărei nume nu se ştie, Anna Frith nu a existat cu adevărat. În carte însă, ea ajunge prietenă bună cu Elinor şi împreună încearcă să aducă alinare bolnavilor.

Cartea este fascinantă, deşi aflăm încă de la început că Elinor şi fiii Annei vor muri, şi că satul îşi revine cu greu după un an de carantină auto-impusă. Limbajul este mai greoi (tocmai pentru a-i da cărţii acea aură de autenticitate), dar povestea se desfăşoară în ritm alert şi se citeşte repede. Anna este un personaj credibil, cu atuuri şi defecte, cu toate că la început pare perfectă. La fel şi Mompellion, care ajunge de la credinţa neclintită în divinitate la îndoiala aproape totală în decurs de numai un an.

Religia joacă un rol major în vieţile oamenilor, care trec totul prin filtrul învăţăturilor religioase. De fapt, Anna, o femeie inteligentă dar neşcolită, memorează texte auzite la slujba de duminică, ajungând astfel să înveţe să scrie şi să citească şi mai târziu chiar să studieze proprietăţile benefice ale plantelor medicinale. Şi felul în care oamenii se raportează la boală are legătură cu religia. Astfel, preotul şi unii săteni considerau că ciuma este dată de Dumnezeu pentru a le testa credinţa şi a-i ajuta să obţină mântuirea în viaţa de după, în vreme ce alţi săteni vedeau boala ca pe o pedeapsă venită din partea unui Dumnezeu răzbunător pentru păcatele săvârşite.

Cartea poate fi cumpărată în limba engleză DE AICI, în germană DE AICI, în italiană DE AICI.

Puteţi citi fragmente în engleză pe Books Express (de unde o puteți și comanda în România), Amazon şi pe Google Books. Merită să vizitaţi şi pagina muzeului din Eyam.

Year of Wonders coperta 1

Read Full Post »

Mumia

Autor: Théophile Gautier

Traducător: Traian Finţescu

Editura Corint, Bucureşti, 2014

174 pagini

booksExpress Mumia

Acţiunea are loc pe două planuri: în secolul al XIX-lea, egiptologul german Rumphius şi lordul Evandale găsesc în valea Biban el Moluk un mormânt intact în care o mumie de femeie îşi doarme somnul de veci într-un lux desăvârşit, rezervat doar faraonilor.

În cel de-al doilea plan, acţiunea se desfăşoară în Teba, cu 3,500 de ani în urmă, fiind înscrisă pe papirusul găsit asupra mumiei şi tradus de Rumphius. Astfel, aflăm că tânăra egipteană Tahoser se îndrăgosteşte de evreul Poeri, care o iubeşte la rândul lui pe Ra’hel. Iubirea lui Tahoser are puţine şanse, pentru că ea este o bogată fiică de preot, pe cand Poeri este fiul unui popor înrobit de egipteni. Mai mult, faraonul (Ramses al II-lea) se îndrăgosteşte de fată la prima vedere şi începe să o caute prin tot regatul.

Mai departe ni se prezintă minunile înfăptuite de Moise şi Aaron, precum şi fuga evreilor din Egipt. Moise este introdus natural în poveste, când este chemat de Ra’hel să o vindece pe tânăra egipteană.

 

Cartea este scrisă în secolul al XIX-lea, aşadar e interesant de comparat cum au evoluat de atunci cunoştinţele noastre despre Egipt. De exemplu, în carte se vorbeşte mult despre sclavi, despre cum toate construcţiile au fost ridicate de aceştia, nu de egipteni trimişi să lucreze pe şantierele publice.

Romanul este scris în stilul romantic specific epocii, cu descrieri multe şi lungi, greoaie pe alocuri şi care fragmentează naraţiunea – se acordă mai mulă atenţie descrierii clădirilor, peisajelor şi hainelor decât construirii personajelor; tocmai de aceea, de multe ori personajele nu par vii. Cu toate acestea, unele descrieri sunt exacte şi au valoare istorică:

Secerătorii se apucaseră deja de multă vreme de treabă, şi le vedeai de departe ţâşnind din valurile de grâu capetele creţe sau rase, acoperite de o bucată de pânză albă, şi torsul gol de culoarea cărămizii arse. Se aplecau şi se ridicau cu o mişcare regulată, secerând grâul cu secerele lor sub spic, cu atâta precizie de parcă ar fi urmat o linie trasă cu rigla.

În spatele lor înaintau printre brazde cei ce strângeau spicele în coşuri împletite pe care le purtau pe umăr, sau atârnate de o bară transversală, ajutaţi de un tovarăş, până la grămezile clădite din loc în loc.”

(p. 107)

 

Câteva zeci de ani mai târziu, inspirat de roman, Ernest Fanelli a compus „Tableaux Symphoniques”, mai jos în interpretarea Orchestrei Simfonice Radio Slovace şi a mezzosopranei Lydia Drahosova:

 

 

 

Read Full Post »

Azi, 4 noiembrie 2014, se împlinesc 92 de ani de când Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankhamon (KV62), de aceea vă prezint una dintre multele cărţi pe acest subiect (o carte care mie îmi place mult), plus un rezumat al carierei lui Carter care a culminat cu găsirea lui Tutankhamon.

Egipt

Cum a fost redescoperită o civilizaţie pierdută

Autor: Joyce Tyldesley

Traducător: Gabriela Tănase

Editura Rao, 2007

252 pagini

Egipt - Joyce Tyldesley

Cartea

Cartea “Egipt. Cum a fost redescoperită o civilizaţie pierdută” a fost scrisă în completarea documentarului BBC “Egypt”, difuzat şi la noi în mai multe rânduri, dar poate fi citită fără probleme şi dacă nu aţi văzut documentarul. Volumul începe cu o trecere în revistă a istoriei şi geografiei Egiptului, apoi urmează cele patru capitole mari: “Exploratorii”, “Colecţionarii”, “Arheologii” şi “Oamenii de ştiinţă”. Paginile cărţii detaliază viaţa şi activitatea mai multor personaje importante, de la primii egiptologi (Tutmes al IV-lea şi Khaemwaset, fiul lui Ramses al II-lea), Herodot şi califul el-Mamun, până la Jean-Francois Champollion, Thomas Young, Giovanni Belzoni, Bernardino Drovetti, Auguste Mariette (primul director al nou-înfiinţatului Serviciu al Antichităţilor din Egipt şi cel care a descoperit Serapeumul în 1850), Gaston Maspero, Emile Brugsch, Amelia Edwards (fondatoarea Fondului pentru Explorarea Egiptului), Flinders Petrie, Theodore Davis, Howard Carter, egiptologii din zilele noastre şi stadiul cercetărilor lor.

DVD

DVD

***

(Îl puteţi auzi chiar pe Howard Carter explicând cum l-a găsit pe Tutankhamon.)

Howard Carter s-a născut la 9 mai 1874, la Londra. De copil a moştenit talentul la desen al tatălui său, ceea ce îi va aduce la numai 17 ani o slujbă de desenator alături de egiptologul Percy Newberry. Înainte de a ajunge în Egipt, tânărul Carter petrece câteva luni desenând exponatele din colecţiile egiptene ale British Museum.

Astfel începe lucrul în 1891, când este trimis la Beni Hassan, în Egiptul de Mijloc, pentru a copia imaginile de pe pereţii mormintelor din dinastiile a XI-a şi a XII-a. Carter desena de la 7 dimineaţa până când se întuneca şi dormea într-unul dintre morminte. Crăciunul anului 1891 îl petrece la Amarna, alături de Flinders Petrie, cel ce avea să-i devină mentor în pofida faptului că atât Petrie cât şi Carter erau orgolioşi şi încăpăţânaţi şi aveau personalităţi dificile.

Între 1892 şi 1899 stă în Deir el-Bahari, unde copiază basoreliefurile de pe zidurile templului lui Hatshepsut, iar desenele lui din această perioadă ilustrează cele şase volume ale lucrării lui Edouard Naville, “Templul de la Deir el-Bahari” (1895-1908).

În 1899 Carter devine inspector de antichităţi în cadrul Serviciului Egiptean al Antichităţilor şi primeşte în grijă siturile din sud (în vreme ce siturile din nord erau responsabilitatea lui James Quibell). Rămâne cinci ani în această funcţie şi se mută la Luxor. Carter a avut unele realizări notabile: a pus lumină electrică în mormintele din Valea Regilor, precum şi porţi de oţel pentru ca hoţii să nu poată să le jefuiască. Tot acum reuşeşte să îl prindă pe faimosul jefuitor de morminte Mohammed Abd el-Rassul, cel care furase mumia şi barca lui Amenhotep al II-lea, pe care Carter le şi recuperează.

Anul 1904 îl găseşte la Sakkara, în locul lui Quibell, care fusese trimis în sud pe funcţia deţinută până atunci de Carter. La începutul anului 1905, în urma unui scandal cu un grup de turişti francezi beţi, Carter este concediat la intervenţia consulului francez şi mutat în deltă, în oraşul Tanta. Demisionează în octombrie 1905 şi se dedică desenului şi negoţului cu antichităţi.

Abia în 1909, lordul Carnarvon (George Herbert) îl angajează pe Carter să facă săpături la Teba. În 1914 lordul obţine permisiunea de a săpa în Valea Regilor, dar îşi vede planurile zădărnicite de izbucnirea Primului Război Mondial. În această perioadă, Carter se vede nevoit să lucreze pentru Departamentul de informaţii al ministrului de război din Cairo, însă continuă să facă săpături pentru lordul Carnarvon, chiar dacă mai rar decât şi-ar fi dorit.

În 1916 Carter face o descoperire importantă: găseşte mormântul şi sarcofagul construite pentru Hatshepsut înainte să devină faraon, pe când era doar regină consoartă.

Anul 1917 îl găseşte începând săpăturile în Valea Regilor. Carter era convins că se mai afla un mormânt intact în Vale, cel al lui Tutankhamon, mai ales după ce Theodore Davis dăduse în 1907 peste materialele rămase de la îmbălsămarea faraonului (KV54, despre care Davis crezuse eronat că era mormântul lui Tutankhamon). Cu toate acestea, săpăturile începute de Carter în 1917 în Valea Regilor rămân fără rezultat.

Urmează o pauză forţată, în care Carter suferă o intervenţie chirurgicală, reuşind abia în ianuarie 1922 să se înzdrăvenească suficient încât să revină la lucru. Însă cum explorările fuseseră extrem de costisitoare, lordul Carnarvon decide să facă o ultimă încercare înainte de a renunţa la ideea găsirii unui mormânt intact. Astfel, la 1 noiembrie 1922, Carter începe săpăturile în zona de sub intrarea în mormântul lui Ramses al VI-lea.

În 4 noiembrie 1922 muncitorii lui descoperă 16 trepte ce duceau în jos spre o uşă cu sigiliile intacte. Printr-o deschizătură din partea superioară a uşii, Carter reuşeşte să vadă coridorul plin de moloz; acoperă din nou treptele şi îi telegrafiază lordului în Anglia, care ajunge trei săptămâni mai târziu însoţit de fiica lui, lady Evelyn Herbert. Echipa reia lucrările şi Carter reuşeşte să citească numele deţinătorului mormântului: Tutankhamon (1336 – 1327 î.e.n.).

Carter constată că mormântul fusese jefuit de cel puţin două ori în vechime (dovezile găsite de H. Carter, A. Lucas şi lordul Carnarvon), însă ulterior lucrătorii de la mormântul lui Ramses al VI-lea l-au protejat involuntar, acoperindu-l cu moloz şi construindu-şi apoi colibele deasupra; astfel, de-a lungul timpului, amplasarea mormântului lui Tutankhamon a căzut în uitare.

La 26 noiembrie 1922, ajuns la uşa sigilată ce dădea în anticamera plină cu obiecte din aur, Carter exclamă faimoasele cuvinte: “Da, [văd] lucruri minunate!”

La 27 noiembrie 1922 pătrunde în anticameră, montează un bec electric şi descoperă comorile aflate în dezordine, precum şi camera funerară dinspre nord, păzită de două statui în mărime naturală ale lui Tutankhamon.

Carter se vede confruntat cu o situaţie fără precedent, căci o descoperire de asemenea amploare – un mormânt aproape intact şi cea mai mare colecţie de artefacte regale egiptene – trebuia conservată şi protejată.

Pentru a duce la bun sfârşit o asemenea sarcină, lui Carter i se alătură o echipă internaţională de experţi:

Arthur Mace, specialist în conservare (cel care a lansat în 1923 ipoteza conform căreia Ay l-ar fi ucis pe Tutankhamon) (însemnările lui A. Mace: aici şi aici),

Arthur Callender, inginer şi arhitect,

Alfred Lucas, chimist (A. Lucas despre conservarea unor dintre artefacte),

Walter Hauser şi Lindsley Hall, arhitecţii care au realizat planurile mormântului (anticamera)

Harry Burton, fotograf (fotografiile lui Burton)

Scoaterea artefactelor din anticameră a durat 7 săptămâni. Obiectele erau numerotate, desenate, fotografiate, înregistrate, conservate la faţa locului sau într-un mormânt ce servea drept depozit, împachetate cu grijă şi în cele din urmă trimise la Cairo pentru siguranţă.

Abia la 17 februarie 1923 are loc deschiderea oficială a camerei funerare; înăuntru, aproape umplând încăperea, era un enorm altar de aur, în interiorul căruia se aflau încă trei altare aurite; sarcofagul venea abia apoi.

La sfârşitul lui februarie 1923, pentru a mai scăpa de turiştii şi ziariştii care îi sâcâiau neîncetat, Carnarvon şi Carter hotărăsc oprirea lucrărilor pentru 10 zile. Arheologul s-a îndreptat spre Luxor, în timp ce lordul şi fiica sa au plecat pe Nil spre Assuan, dar pe drum Carnarvon a fost muşcat de obraz de un ţânţar; întors la Luxor, se taie accidental cu lama în acelaşi loc, face septicemie şi în cele din urmă moare de pneumonie la 5 aprilie 1923.

Lucrul la mormânt a fost reluat abia în octombrie 1923. Carter ajunge la sarcofagul de cuarţit galben din interiorul celui de-al IV-lea altar la 3 ianuarie 1924.

Data de 12 februarie 1924 marchează deschiderea oficială a sarcofagului, în interiorul căruia se afla sicriul aurit al lui Tutankhamon.

În ianuarie 1925 se reiau lucrările după o pauză de aproape un an cauzată de o dispută între Carter şi guvernul egiptean ; tot acum, cele două părţi încheie un acord care consfinţea că toate artefactele găsite de Carter aveau să revină guvernului egiptean şi nu familiei lordului Carnarvon.

Mumia faraonului era adăpostită de 3 sicrie aurite, aşezate unul în altul; cel de-al treilea, dezvelit la 23 octombrie 1925, era din aur masiv. Înăuntru era mumia lui Tutankhamon, cu faţa şi umerii acoperite de celebra mască din aur.

La 11 noiembrie 1925, Carter examinează mumia în prezenţa oficialilor de la Serviciul Antichităţilor. Cercetarea completă a mormântului se încheie în 1932, la zece ani de la descoperirea sa. Carter nu a reuşit să îşi publice rezultatele finale, căci moare pe 2 martie 1939 la Londra.

Carter şi Tutankhamon (sursă foto)

Carter şi Tutankhamon (sursă foto), fotografie de Harry Burton, 1922

Read Full Post »

Povesti din Persia antica

Poveşti din Persia antică

Repovestite de: Barbara Leonie Picard

Traducere: Veronica Focşeneanu şi Irina Dănescu

Ilustraţii: Victor G. Ambrus

Editura Allfa, Bucureşti, 2002

224 pagini coperta PdPa Cartea de faţă este de fapt o repovestire a poemului epic persan “Cronica regilor” sau “Şah-Name”. Poetul iranian Firdousi, pe numele său adevărat Abdul Kasim Firdousi Tusi (c. 940 – 1020 e.n.), a scris Şah-Name de-a lungul a 35 de ani, isprăvind în c. 1010 e.n.. Firdousi repovesteşte la rândul lui miturile şi legendele pre-islamice cu privire la istoria Iranului, de la Creaţie până la cucerirea arabă din secolul al VII-lea (651 e.n.).

Astfel, cartea începe cu invocarea zeului suprem din Zoroastrism, Ormuzd (sau Ahura Mazda), cel necreat, dar care a creat lumea, precum şi a opusului său, Ahriman; confruntarea dintre bine şi rău este o temă fundamentală în mitologia persană:

„La începutul lucrurilor, Ormuzd, care este bunătatea şi lumina, a creat lumea şi tot ce este bun şi frumos în univers. Dar pentru toate lucrurile cărora le-a dat viaţă Ormuzd, Ahriman, care este întunericul şi răul, a creat un opus. Împotriva dragostei el a pus ura; împotriva bucuriei, supărarea; ca să distrugă pacea a făcut războiul; a făcut demoni ca să provoace spiritele bune; moartea ca să sfârşească viaţa; şi aşa mai departe cu toate lucrurile care există. Şi Ahriman a pus falsitatea şi înşelăciunea în minţile oamenilor unde odată fusese numai adevărul lui Ormuzd.” (p. 9)

Volumul repovestit de scriitoarea britanică Barbara Leonie Picard mi-a amintit de copilărie, când citeam despre aventurile zeilor si muritorilor din „Legendele Olimpului” şi „Epopeea lui Ghilgameş”; cuprinde exact acel gen de poveşti, cu războinici neînfricaţi, regi mai buni şi mai răi, prinţese curajoase, lupte aprige (între persani şi turanieni), succese răsunătoare şi înfrângeri când de o parte, când de cealaltă. Eroii „Poveştilor din Persia antică” sunt personaje legendare, nu istorice; iar volumul consacră multe pagini aventurilor celui mai mare erou persan, Rustem. În strânsă legătură cu istoria lui Rustem este Simurgh, uriaşa pasăre cu puteri magice din mitologia persană, care avea la origini corp de păun şi cap de câine.

Simurgh, Mausoleul lui Firdausi (Tus, Iran) (sursă foto)

Simurgh, Mausoleul lui Firdausi (Tus, Iran)
(sursă foto)

Rustem îl îmblânzeşte pe Raksh, calul său credincios. (sursă foto: Princeton Islamic MSS., no. 57G, p. 52:1)

Rustem îl îmblânzeşte pe Raksh, calul său credincios. (sursă foto: Princeton Islamic MSS., no. 57G, p. 52:1)

Însă pe lângă zei, dragoni, creaturi magice şi tot soiul de întâmplări fantastice există şi o doză de realism în aceste legende, căci aventurile personajelor nu sunt niciodată prezentate într-o lumină idilică; dimpotrivă, relaţiile bine – rău, conducător – popor, soţ – soţie, părinţi – copii, bunici – nepoţi sunt marcate de tot felul de probleme, uneori chiar de evenimente tragice. De altfel, lupta eternă dintre bine şi rău este prezentă de-a lungul cărţii; la început în mod direct, între Ormuzd şi Ahriman şi susţinătorii lor, apoi indirect, prin intermediul lungului şir de crime şi răzbunări în familie.

*

Am găsit interesante părerile persanilor despre consumul de carne, obicei alimentar pe care omenirea l-ar fi deprins de la Ahriman, zeul răului care pune ocazional stăpânire pe lume:

(p. 16): “În acele zile, oamenii mâncau doar plantele care creşteau, fructele, ierburile, rădăcinile şi recoltele pe care Ormuzd le lăsase pentru supravieţuirea lor. Turmele şi cirezile le dădeau doar lână şi lapte şi ei nu au mâncat deloc carne până când Ahriman (…) i-a învăţat să măcelărească patrupedele şi păsările aerului şi să le mănânce carnea.”

(p. 20) – (Ahriman) “îi învăţase pe oameni să omoare ca fiarele sălbatice pentru hrana lor”

*

Versiunea în limba română păstrează ilustraţiile alb-negru ale lui Victor Ambrus, apărute în ediţia în engleză din 1972: rustem raksh Dacă vreţi să vedeţi mai multe ilustraţii ale poemului, Princeton ne oferă o colecţie de miniaturi persane datate 1544 – 1674 e.n. (dinastia Safavidă): http://etcweb.princeton.edu/shahnama/start.epl

Rustem aruncat în mare. Detaliu (Princeton Islamic MSS., no. 57G, p. 180:2) (sursă foto)

Rustem aruncat în mare. Detaliu (Princeton Islamic MSS., no. 57G, p. 180:2)
(sursă foto)

Şi la final, o reprezentare modernă a lui Rustem:

Rustem călare pe Raksh (sursă foto)

Rustem călare pe Raksh
(sursă foto)

Read Full Post »

Enigma faraonului

Autor: Sir Steve Stevenson (pseudonimul lui Mario Pasqualotto)

Traducător: Artur Măldărăşanu

Ilustrator: Stefano Turconi

Editura Rao, 2013

124 pagini

Enigma faraonului

Primul volum din seria “Agatha Mistery” ne povesteşte aventurile unei fetiţe de 12 ani, Agatha, şi ale vărului ei, Larry. Ca să treacă examenul şcolii de detectivi Eye International, Larry trebuie să elucideze misterul dispariţiei unei tăbliţe egiptene antice dintr-un sit arheologic din Luxor. Pentru aceasta însă are nevoie de ajutorul Agathei şi al memoriei ei fantastice, astfel că cei doi veri pornesc spre Egipt împreună cu majordomul şi cu motanul Watson.

Tăbliţa care indica locul exact al mormântului unui faraon dispăruse înainte să fie tradusă în întregime, iar vina pare să cadă asupra săpătorilor şi a celor trei egiptologi care au descoperit-o.

Cartea se citeşte ca un scenariu de desen animat ori film pentru copii (cel puţin asta este impresia pe care am avut-o de multe ori), iar ilustraţiile alb-negru ajută cititorii mai tineri să nu piardă firul poveştii. Site-ul Amazon o recomandă copiilor cu vârste între 7 şi 10 ani, dar poate fi citită şi de cei mai mari. Textul şi ilustraţiile redau destul de bine atmosfera dintr-un oraş egiptean aglomerat şi de pe un sit arheologic, iar povestea şi indiciile sunt uşor de urmărit.

Cartea se mai găseşte la chioşcurile de ziare.

***

Celelalte cărţi din serie pot fi cumpărate de aici (în română) şi de aici (în engleză, italiană şi spaniolă):

“Perla din Bengal”

“Spada regelui Scoţiei”

“Jaf la cascada Niagara”

Crimă pe Turnul Eiffel

Read Full Post »

Autor: Vaclav Chaloupek

Fotograf: Jaroslav Vogeltanz

Traducător: Mihaela Romaniţa Gâdinceanu

Editura All, 2002

80 pagini

tn1_684-528-1

Ursuleţii de miere” spune povestea adevărată a trei pui de urs brun, care au venit pe lume la începutul anului 2000, ascunşi de mama lor în zidul unui castel din Cehia. Puii au fost daţi în grijă autorului, iar cartea documentează, cu multe fotografii color, strădania acestuia de a-i creşte şi de a le fi mamă. Ursuleţii primesc şi nume (ceheşti): Matej, Kuba şi Vojta. În fiecare capitol, crescătorul duce ursuleţii în câte o pădure sau rezervaţie pentru a-i obişnui cu mediul lor natural, prilej pentru descrieri haioase ale păţaniilor acestora.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de cele numai 80 de pagini, căci ne sunt prezentate o multitudine de informaţii despre biologia şi comportamentul urşilor bruni în diferite etape ale vieţii, precum şi informaţii despre alte animale (cocoşul-de-munte, vulpea, veveriţa, căprioara, bursucul), ceea ce o face o carte potrivită pentru copiii mai mari de 12 ani. Bineînţeles, asta nu înseamnă că cei mai mici nu se pot bucura de fotografiile minunate de pe fiecare pagină, mai ales dacă le povestiţi voi ce văd în imagini.

În cele opt luni petrecute în compania oamenilor, înainte de a fi duşi într-o rezervaţie, ursuleţii au devenit vedetele unui serial; mai jos, un fragment:

Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. La fiecare 15 comentarii se va planta un copac, aşa că vă aştept cu drag părerile în legătură cu ursuleţii şi cartea.

Read Full Post »

Older Posts »